prolog
familia e o pasăre cu aripi din oglinzi
zboară doar când fiecare ciob reflectă același cer
unele oglinzi se sparg de la prea mult adevăr,
altele doar de la o privire grăbită
și totuși - nimic nu dispare:
lumina rămâne lipită de margini

I. pereți translucizi (varianta domestică)
ne vorbim prin pereți
cuiele rețin vocile,
prizele poartă curentul tăcerilor.
ne recunoaștem pașii după felul în care apasăm podeaua,
și nu mai știm dacă ne iubim
sau doar păstrăm temperatura potrivită
pentru a nu ne îngheța singurătățile

totuși, între o farfurie spălată
și o supă tăcută,
există un fir subțire -
lumina aceea mică
pe care nici frigiderul n-o poate înghiți

II. gravitații (varianta cosmică)
tatăl e o greutate care ține totul în jur,
mama e reflexul care mângâie.
copiii ard scurt, ca stelele care fug din sistem,
dar lasă dâre de foc în aerul memoriei.

uneori, ne ciocnim orbită de orbită,
și galaxiile personale se șterg una pe alta.
apoi, o tăcere albă -
o supernovă de iertare -
ne reașază în traiectorie.

III. arbori și cioturi (varianta vegetală)
rădăcinile noastre se caută în somn.
unele se hrănesc din lumină,
altele din absență.
dar seva - aceeași.
uneori ne cade un nume,
îl acoperim cu frunze noi.
așa respiră pădurea -
din morți și muguri amestecați.

IV. mecanism familial (varianta tehnologică)
familia e o inimă cu piese schimbate între generații.
funcționează prin improvizații:
clei de tandrețe, șurub de speranță,
ulei de compromis.
uneori motorul tăcerii se gripează,
dar mâinile nu se opresc din reparat
dragostea e un atelier
unde timpul nu se facturează.

V. noapte de lup (varianta instinctuală)
sub blană, pulsul e comun.
ne lingem rănile
și uităm cine a mușcat primul.
frica e alfabetul nostru vechi,
iar apropierea - traducerea ei.
în jurul focului, învățăm
că iubirea miroase a fum
și nu se teme de colți.

epilog
familia e un continent scufundat,
dar hărțile sângelui îl știu pe dinafară.
în fiecare om e o casă care arde mocnit
și o altă casă care o visează.

poate că nimeni nu scapă de tribul său -
doar îl mută din trup în tăcere.
poate că iertarea e o hartă veche,
pe care drumurile se desenează singure
de fiecare dată când alegem
să nu ne mai rătăcim unii de alții.